Aerul rece de toamnă își făcea simțită prezența pe pielea mea. Copacii din spatele casei se mișcau ușor. Auzeam foșnetul frunzelor, care părea că se transformă într-un cântec. 

Era lună plină.

Umbra copacilor parcă încerca să prindă viață. Fiecare copac părea să aibă o formă diferită. Părea că dansau.

Era un spectacol superb. 

Începeam să mă simt mai bine. Încercam să mă bucur de formele și sunetele naturii. Aerul rece îmi ajunsese până în oase. 

Am decis să intru în casă, pentru a lua o pătură să o pun pe mine. Nu mai voiam să dorm și aveam de gând să stau pe terasă până dimineață. 

Când m-am ridicat de pe fotoliu, mi s-a părut că am văzut o umbră ciudată. Am rămas nemișcată și mă uitam atentă printre copaci. Nu știam dacă doar sau chiar am văzut-o. Când am vrut iar să mă întorc în casă, umbra aceea ciudată a apărut în fața mea.

Nu m-am mai putut mișca de spaimă și teamă. Acea umbră era, de fapt, un demon. Unul nou, de data asta. Nu îl mai văzusem în coșmarurile mele. M-a atins și mi-a spus ceva într-o limbă necunoscută mie. A îngenunchiat în fața mea și mi-a pus o inimă lângă picioare. 

Cred că am leșinat în momentul ăla, pentru că eram întinsă pe jos când am deschis ochii. 

Oare fusese alt coșmar sau era real? Oare începusem să văd demonii și în viața reală, sau începusem să dorm cu ochii deschiși? 

Nu mai înțelegeam nimic.

Nu mai puteam percepe nimic, în afară de furie și teamă. 

Eram furioasă pe mine, pentru că nu aveam curajul să descopăr adevărul despre copilăria mea și eram furioasă pe toți monștrii care nu îmi dădeau pace.