Am fost trezită de țipătul de durere al lui Sebastian.

Adormisem fără să vreau, când creierul meu a decis să cedeze de la presiunea gândurilor la care era supus. Sebastian țipa cât îl țineau plămânii, iar eu abia mai puteam respira de teamă. Câteva ființe ciudate și înfiorătoare începuseră să îl atace.

Se năpustiseră la picioarele lui și îi rupeau carnea fără milă cu o forță de nedescris, apoi o mâncau de parcă făcuseră foamea o veșnicie.

     Cu cât mâncau mai mult, cu atât deveneau mai mari și de nestăpânit. Trebuia să reacționez în vreun fel, dar îmi era teamă că se vor năpusti și asupra mea, iar șansa mea de a reveni la viață ar fi dispărut în stomacul acelor monștri. Nu îl puteam lăsa pe Sebastian să fie devorat de acele ființe, fără a avea șansa de a își găsi liniștea sufletească, dacă ăsta ar fi fost motivul pentru care ne aflam împreună în același loc, dar nici nu puteam face nimic pentru a îl ajuta, pentru că încă eram captivă în acele rădăcini de copac care mă sufocau tot mai mult.

     Uneori, aveam impresia că voi lua forma acelui copac dacă nu voi reuși să găsesc soluția potrivită pentru a reveni în lumea reală. În acel moment, odată ce ultimul meu gând și-a luat zborul în văzduhul întunecat și îndepărtat al minții mele, am realizat că era posibil ca noi să ne aflăm aici pentru că aveam secrete de mărturisit sau poate pentru că era necesar să ne spunem tot ce nu reușisem în atâția ani. Poate că dispariția mea a lăsat în sufletul lui Sebastian o durere care îl chinuia dincolo de viața de pe pământ și nu ar fi reușit niciodată să își găsească liniștea necesară pentru ca sufletul lui să ajungă acolo unde era destinat pentru a se odihni pe vecie.

     Dar cum rămâne cu sufletul meu?

     Voi decide, în final, să mi-l vând forțelor întunecate, doar pentru a mă trezi din acest infern? Voi fi oare dispusă să accept să joc un rol al unui personaj pe care îl detest?