CAPITOLUL 9
Am decis să merg la vrăjitoare.
Am căutat pe internet toate adresele vrăjitoarelor care existau în oraș. Speram că măcar una dintre ele să mă ajute să înțeleg ce se întâmplă cu mine.
Am fost la mai multe vrăjitoare, timp de mai multe zile. Niciuna nu voia să vorbească cu mine sau să mă ajute. Nu reușeam să scot niciun cuvânt, pentru că mă dădeau afară imediat. Unele spuneau că am foarte multe spirite în jurul meu și că nu pot face nimic pentru a mă ajuta. Altele nu scoteau niciun cuvânt, doar îmi făceau semn să ies afară.
Eram epuizată și îmi pierdusem orice speranță. Odată, am vrut să merg chiar și la biserică. Asta fusese ultima mea opțiune. Nu credeam în vreo putere divină, dar începusem să cred cu tărie că sunt posedată de diavoli. Dacă într-adevăr diavolii existau, atunci probabil că trebuia să existe și Dumnezeu.
În ziua în care am decis să merg la biserică, am avut un sentiment ciudat. Aveam impresia că ceva teribil avea să se întâmple. O forță invizibilă îmi spunea să nu ies din casă.
Mi-am pregătit cafeaua, ca în fiecare dimineață și am mers pe terasă, pentru a mă bucura de aerul proaspăt, în timp ce fumam o țigară. Pe terasa din spatele casei am două fotolii foarte mari. M-am făcut comodă în cel roșu, care este preferatul meu.
După ce am terminat de fumat prima țigară, m-am lăsat cu capul pe spate. Am închis ochii pentru câteva momente, pentru a mă bucura de ciripitul păsărilor și pentru a lăsa razele soarelui să îmi mângâie pielea. Căldura soarelui m-a făcut să adorm.
Am început să aud voci care îmi spuneau să nu merg la biserică. Nu știu cine îmi șoptea, pentru că în jurul meu era o lumină puternică, din cauza căreia nu puteam ține ochii deschiși.
Când vocile s-au apropiat mai mult și au început să țipe la mine într-un mod straniu, m-am trezit.
Am sărit speriată din fotoliu.
Aveam cana de cafea în mână când am închis ochii pentru a mă bucura de razele solare și, când am sărit speriată, am vărsat tot conținutul cănii pe mine.
Am mers în dormitor, m-am spălat pe față și m-am îmbrăcat pentru a merge la biserică. Acele voci care urlau la mine m-au făcut să fiu mai mult curioasă, decât să îmi fie teamă.
Am decis să merg pe jos.
Biserica era foarte aproape de casa mea. Când am ieșit din casă, am simțit că cineva mă urmărește. Am simțit o prezență în spatele meu, chiar dacă nu era nimeni.
Cu cât mă apropiam mai mult de biserică, cu atât teama se instala în sufletul meu. La un moment dat, m-am întors să văd dacă mă urmărește cineva. Când am întors privirea, totul era întunecat în spatele meu. În fața mea era zi, iar în spate era noapte. În fața mea vedeam case, copaci, mașini și oameni, iar în spate vedeam demoni care întindeau mâinile spre mine. Erau foarte mulți și scoteau niște sunete oribile, care mă înspăimântau foarte mult.
Am continuat să merg spre lăcașul de cult. Acum, mai mult ca oricând, trebuia să ajung acolo. Nu mai puteam da înapoi. Dacă mă întorceam, ar fi însemnat să mă întorc către întuneric. Ar fi însemnat să merg de bunăvoie la ei și probabil că aș fi rămas pentru totdeauna în lumea cea întunecată.
Am ajuns în fața bisericii. Am urcat prima treaptă din cele câteva zeci de trepte care erau amplasate înainte de intrare. La a doua treaptă, abia mai puteam merge. La a treia, corpul meu începea să refuze să mai urce. Începusem să urc scările din ce în ce mai greu.
Când am ajuns la ultima treaptă, eram incredibil de obosită. Abia îmi mai puteam urni picioarele. Voiam să înaintez pentru a intra în biserică, dar nu mă mai puteam mișca. Am început să fac semnul crucii. Credeam că doar așa voi reuși să îndepărtez creaturile de mine.
În spatele meu încă era întuneric, iar demonii începuseră să scoată sunete asurzitoare, încât sângele îmi înghețase în vene.
La un moment dat, am simțit o forță imensă care m-a aruncat, pur și simplu. M-a aruncat în întuneric. Am început să țip după ajutor. Nu eram sigură dacă mă putea auzi cineva, dar cel puțin încercam.
Când am deschis ochii, în jurul meu totul era alb. Era lumină. În dreapta mea stătea soțul meu. S-a ridicat pentru a se apropia de mine, ca să mă calmeze.
Mă trezisem foarte transpirată și cu mâinile în aer, cerând ajutor. Eram de-a dreptul șocată. Cu câteva momente în urmă eram la biserică, apoi în iad, iar acum, pe un pat de spital!
Miguel mi-a spus că am stat o săptămână în comă. A spus că am căzut pe scările din fața bisericii și am ajuns direct în stradă. O mașină m-a lovit pentru că nu a putut frâna la timp, accidentându-mă puternic în zona capului.
Îl ascultam și nu puteam crede că așa ceva era real. Se părea că nici în biserică nu puteam fi primită. Sau demonii nu îmi dădeau voie să intru acolo?
Probabil că ar fi fost o șansă de a scăpa de ei, dacă reușeam să intru într-un loc sfânt.
Începeam să îmi pierd tot mai mult speranța că va mai exista vreo șansă ca eu să fiu un om normal.
Books for Life 