03/10/2020
Astăzi am înțeles că minciuna face parte din viața mea și va face mult timp de acum încolo. Știam deja asta, dar speram totuși că e doar o iluzie, că e doar o părere de a mea. Când omul începe să mintă deja nu mai poate face altceva decât să mintă în continuare. Când omul vede că îi merge bine cu minciuna continuă chiar cu riscul de a îndepărta sau pierde oameni dragi. Pentru că se pare că minciuna este o boală, sau o necesitate.

Nu-i așa că și voi ați fost mințiți cu scuza că era doar pentru protecția voastră? Sau cu alte mii de scuze? Nu-i așa că rar vi s-a întâmplat să vi se ceară iertare pentru minciunile cu care ați fost ademeniți? Urăsc minciuna. Îmi poți face orice rău, mă poți jigni cât dorești, dar nu mă minți. Mai ales în față, mai ales când știi că știu adevărul. Pe bune? Asta cum se numește? Ce denotă asta? De ce trebuie să trăim zi de zi într-o constantă minciună? De ce unii oameni nu sunt capabili să spună adevărul? De ce se ascund dupa o minciună care mai devreme sau mai târziu oricum va ieși la suprafață? Chiar se merită? Chiar se merită să pierdem oameni dragi doar pentru că nu suntem capabili să fim responsabili să spunem adevărul? Sau oare ne amăgim că mințind oferim o viață fără griji celor dragi? De ce să decidem noi dacă persoana respectivă este capabilă sau nu să accepte adevărul? De ce să nu le oferim șansa de a decide ei dacă vor să se confrunte cu adevărul sau nu?

Am trecut prin multe în viața asta. Am facut multe în viața asta, dar niciodată nu am putut trăi cu minciuna pe conștiință.
Azi sunt incredibil de supărată și tristă. Nici eu nu ma știu motivele, știu doar că ceea ce simt e mai presus de mine. Nu pot controla furia din mine, nici măcar nu o pot ține în frâu. Aș vrea să îmi pot revărsa furia asupra cuiva sau ceva. Aș vrea să ies pe stradă și să țip, să sparg ceva și să arunc cu pietre în orice îmi iese în cale. Aș să pot distruge tot ce este în jurul meu iar apoi să mă autodistrug. Aș vrea să mă pot naște într-o altă viață sau să nu mă mai nasc deloc. Asta este o zi din aia în care gândul de a dispărea de pe fața pământului îmi dă târcoale tot mai mult. Sună nebunește, dar asta simt acum. Nu mă mai pot controla și nici nu mai vreau. Nu pot să înfrunt viața. Nu mai am putere și nici enrrgia necesară pentru a găsi puterea de a merge mai departe.