Auzeam sirene în depărtare și nu înțelegeam ce se întâmplă cu mine. Nu puteam deschide ochii și nu puteam simți nimic. Auzeam doar sirenele. Auzeam vag și nu îmi dădeam seama unde sunt sau ce fac. Dintr-o dată se auzeau multe voci în jurul meu. Nu puteam să văd nimic. Era totul întunecat până când am trezărit o lumină albă. M-am întins spre ea iar apoi s-a făcut liniște. Moartea venea ca o uşurare, pentru că scăpam de toate, am lăsat în urmă trupul meu şi m-am ridicat spre înălţimi. Totuşi, a urmat o perioadă de adaptare, care mi mi s-a părut cam ciudată. De asemenea, mi s-a părut ceva cunoscut, ca şi când aș fi făcut asta de mai multe ori, înainte. După desprinderea de greutăţile şi grijile pământeşti, de tot ce e rău, urma pacea perfectă şi liniştea pe care fiinţa mea temporală o căutase instinctiv, încă de la naştere. Neputând să definesc sau să adun toate componentele într-un singur potir, totul mi se părea ca şi când mi-ar fi fost cunoscut dintotdeauna. Ştiam şi despre lumină chiar daca nu credeam în ea. Strălucitoare. Cea mai strălucitoare din câte există. Puternică. Unică. Primitoare. Dacă ar fi trebuit să o compar cu altceva, as fi denumit-o ca pe o primire acasă sau ca pe o reîntoarcere la copilăria fericită pe care mi-aș fi dorit să o am, sau ca pe retrăirea celor mai fericite momente din viaţa terestră… doar puţin mai bine. Pur şi simplu mă trăgea către ea, aşa cum te atrage o adiere uşoară de aer proaspăt. Iar eu mă apropiam de bunăvoie, bucuros. Rămasesem izolat în lumină, dar nu eram singur. Ma simţeam ca o moleculă strălucitoare în spaţiu, înconjurat de miliarde de alte molecule luminoase, pe care nu le puteam vedea sau simţi. Le percepeam prezenţa, energia, singularitatea, contopirea cu întregul. Acum făceam şi eu parte din întreg; fusesem dintotdeauna şi voi fi în veci. Eram nespus de fericit, o fericire profundă.